Sper că moartea e ca reîntâlnirea
cu prietenul din clasa a patra,
Că pe drum spre orice mă așteaptă
vom mai apuca să vorbim o vreme.

Sper că atunci când mori
vine o bătrânică simpatică să-ți spună:
„Te-ai jucat destul, e timpul să te culci.”

Sper că doare atât de tare
încât strigătul meu va înconjura lumea
Și-apoi se va pierde printr-o pădure,
sau, oricum, undeva bucolic.

Sper că-mi va fi teamă zilnic,
Dar că nu mă voi teme
când ziua va veni.

Sună ciudat, dar sper că mă înțelegi.

Sper să apuc să trăiesc măcar puțin până atunci.
Sper că nimic nu e permanent.

Sper să vină, din când în când,
Un străin misterios la mormântul meu.
Sau să mă ardă,
Și să mă țină ca pe-un bibelou.
Sau să nu mă țină deloc.
Sau să mor undeva,
Unde-o fi.

Sper că nemurirea cuantică e reală,
Și că mă voi duce naibii
laolaltă cu toată șandramaua asta.

Sper, în final,
că totul e degeaba.
Nu aș putea trăi cu gândul
să fie altfel.